Corul la români s-a făcut din pasiune, sute de formații de amatori (din care nu au lipsit ansamblurile țărănești) închegându-se în secolul XIX numai din dorința de comuniune spirituală, fără interese materiale, pentru bucuria de a face artă. În Banat, Bucovina și Transilvania însă, corul a constituit și un element de mândrie patriotică, un instrument de luptă socială, un argument de existență politică, un „glas” de libertate în momentele de asuprire politică. Corul „Reuniunii române de muzică și cântări” din Lugoj, devenit după moartea dirijorului său, Corul „Ion Vidu”, a însemnat un focar de artă națională în peisajul mișcării artistice românești. Conducătorul acestui ansamblu de tradiție seculară trebuia să dispună de un cumul de calități profesionale și umane de excepție. Apariția lui Remus Tașcău la conducerea Corului „Ion Vidu” a venit într-un moment de cotitură în existența formației, fiindcă în regimul comunist, calitățile profesionale erau sacrificate în dauna altor „virtuți” sociale. Numai echilibrul acestui om a făcut ca până astăzi, acest instrument de pasiune să se transforme într-unul de artă. A renunța la acel „colos” de odinioară, spre a construi o „bijuterie” vocală camerală nu a fost doar o problemă de efectiv, ci o cotitură de răspundere artistică. (...)

Experiența acestui maestru a pornit de la tradiția mare vocală a bănățenilor, de la potențialul lor fizic, de la disponibilitatea și ambiția unor cântăreți pasionați, dornici să facă dintr-un simplu colectiv artistic, un focar de artă într-o zonă a țării scăldată în cântec de sute de ani. Remus Tașcău și-a construit un repertoriu echilibrat, reprezentativ nu doar pentru Lugoj și Banat, ci pentru o Românie unde corul s-a identificat cu omul. Am răsfoit cronicile de peste hotare ale formației lui Remus Tașcău și am dedus că străinii au înțeles exact mesajul dirijorului și al cântăreților, dar au apreciat mai ales echilibrul repertoriului care devine o carte de vizită a personalității maestrului. De la muzica religioasă la cea laică, de la folclorul românesc (în special de la acele unice miniaturi vocale, numite colinde, fără egal pe plan mondial) până la creația cultă contemporană, românească sau străină. Corul „Ion Vidu” nu cunoaște granițe, nu are preferințe, ci înțelege să slujească muzica, cu acel profesionalism care cucerește, subjugă, entuziasmează.

A menține azi în „viaț㔠o asemenea formație corală, rămâne o performanță de om, nu de muzician, de bucurie comună, nu de obligație profesională, calități pe care Remus Tașcău le-a dovedit cu prisosință. Dacă ar fi trăit la Viena, Roma sau Paris, poate că ar fi dispus de o șansă de afirmare mai rapidă, dar și o destrămare imediată. Remus Tașcău a construit cu migală și perseverență un colectiv de granit care poartă ceva din entuziasmul strămoșilor lui Ion Vidu. Să fim fericiți că a rămas în Lugoj, unde miracolele se plămădesc mai greu, însă rezistă mai multă vreme. Iată, că 35 de ani din existența lui Remus Tașcău s-au topit în făurirea unui ideal artistic care a avut la bază pasiunea nemăsurată pentru frumos.